Tentatia mea (i)rezistibila

Iata si a patra proba, ceea ce inseamna ca acest articol a fost scris pentru competitia SuperBlog 2013.

In viata de zi cu zi, a noastra, a tuturor, exista mii de tentatii, care mai de care mai irezistibile. Prea putini sunt cei care reusesc, insa, sa intoarca spatele tuturor acestor tentatii, si trebuie sa recunoastem ca lista este una foarte lunga – droguri, alcool, tutun, sex, medicamente de orice fel, care creeaza dependenta, internet si chiar si gadgeturile de ultima generatie, fara de care unele persoane simt ca sunt moarte etc. –, si care reusesc sa ramana „curati”, independenti, verticali, demni.

Este la fel de adevarat ca multi dintre cei care sunt dependenti, indiferent de viciul care le creeaza dependenta, nu o recunosc. Este, poate, la fel de adevarat ca in tara noastra, dependenta, de orice natura, nu prea este considerata o boala si, deci, nu este tratata la fel ca in alte tari ale lumii civilizate (este o parere personala, pe care nu o pot sustine cu cifre sau dovezi clare, dar pe care mi-o pastrez si mi-o asum).

M-am tot gandit despre ce anume sa va povestesc. Sa aleg sa scriu despre dependenta de alcool si efectele ei devastatoare atat asupra celui consumat de acest viciul, cat si asupra celor din jurul sau, sa povestesc despre patima jocurilor de noroc? Cunosc cazuri din ambele tabere, insa doar din punct de vedere al observatorului exterior, care priveste totul ca pe un film, de multe ori un film cu final tragic, o drama, nu o comedie savuroasa, care te binedispune. Cel mai corect mi s-a parut sa scriu despre propria-mi dependenta, nu despre cea emotionala, aici subiectul este inca unul tabuu, ci despre dependenta de tutun.

Totul a inceput cu mai bine de 10 ani in urma. Initial a fost o joaca, o prosteala de copila care nu iesea cu nimic in evidenta, care nu calca niciodata stramb, care nu se putea lauda cu nimic notabil la sfarsit de vacanta de vara colegilor sai de liceu. Fara sa-mi dau insa seama, tutunul m-a prins in ghearele lui, am devenit dependenta, si, de atunci, nu mi-a mai dat drumul.

Diminetile incep cu aceasta dependenta, pentru ca zilele sa se sfarseasca la fel cum au inceput. Dintr-un total de 16 ore pe zi (cele dormite am simtit nevoia sa le scad), mai bine de o ora pe zi mi-o dedic dependentei, dependenta care, spre deosebire de alte lucruri, ma poate face sa ies din casa intr-o zi ploioasa de toamna sau intr-una geroasa de iarna, dependenta care, adesea, ma face sa imi doresc ca vizitele la parinti sa fie mai scurte decat deja sunt, pentru ca acolo, in casa in care am crescut, desi toti imi cunosc viciul, nu ma pot „bucura” in tihna de el.

Tentatia mea irezistibila a inceput pe nesimtite sa aiba un cuvant de spus in toate aspectele vietii mele. Bugetul meu personal se graviteaza in jurul ei, viata mea sociala, aproape inexistenta – la fel, si lista ar putea continua.

Se spune adesea ca primul pas spre vindecare este recunoasterea problemei. Eu am recunoscut-o pe a mea de mult, am inteles efectele pe termen scurt si lung, am inteles ca, alegand in continuare sa raman „subjugata”, am spus NU multor altor vise, care altfel ar fi fost cu usurinta transformate in realitate.

Intrebarea mea logica este „pe cand si pasul doi?” Sunt singura in masura sa raspunda si recunosc sincer ca nu stiu, stiu doar ca trebuie. Trebuie pentru ca nu vreau sa ma mai uit la viata mea care ar fi putut sa fie ca la un film din a carui distributie lipsesc. Trebuie pentru ca, pana acum, in ciuda tentativelor numeroase de a renunta, inclusiv lectura completa a mult laudatei carti a lui Allen Carr – In sfarsit, nefumator, mi-a subrezit sanatatea (urcatul pe scari a devenit un chin, in conditiile in care acum 10 ani era o placere nevinovata), mi-a tensionat relatiile cu familia (vesnicele intrebari la care eu nu am raspuns „Tu cand te lasi de fumat? Stii cate realizai pana acum cu banii pe care ai preferat sa ii arzi?” etc. si care imi provoaca iritabilitate), m-a costat o masina si ma va costa pe viitor, pana la sfarsitul vietii, daca nu reusesc sa depasesc dependenta, o casa.

Privita prin ochii unui „viciat”, viata de zi cu zi este una frustranta, in care zilnic iti refuzi anumite lucruri pentru a alimenta un obicei prost si neproductiv, in care iti ingropi fiecare vis, in care te indepartezi de cei care nu sunt de acord cu tine si cu stilul de viata pe care l-ai ales, in care aproape in fiecare zi iti plangi de mila, cand, de fapt, singurul vinovat si singurul in masura sa schimbe ceva esti chiar tu.

Si pentru ca nu-mi place deloc nota asta trista care tinde sa-si puna amprenta pe intreg articolul, am adaugat si trailerul unei comedii, dovada ca unele dependente pot fi tratate si supuse atentiei si intr-un mod mai placut. Enjoy!