Google+ Randuri pentru suflet: mai 2013

joi, 16 mai 2013

Touch


Oamenii sunt interconectati. Suntem atrasi unul de celalalt de propria noastra chimie. Producem hormoni de atractie care creeaza apropiere. Construim produri neuronale care ne leaga, creier de creier, inima de inima. Aceste legaturi, odata formate, nu sunt facute pentru a fi rupte.


Human beings are hardwired to connect. We are down to one another by our own chemistry. We produce attachment hormones that create intimacy. We built neuronal bridges that bond us, brain to brain, heart to heart. Those bonds, once formed, are not meant to be broken. (Touch, seria 2, episodul 5)

Saptamana trecuta prietenul meu a descoperit un nou serial demential, pe care am decis sa-l urmarim impreuna. Este vorba despre Touch. Povestea unui copil cu o capacitate extraordinara de a vedea evenimente trecute, prezente si viitoare prin intermendiul numerelor.  
Povestea ne-a captivat pe amandoi. Retraiesc aceeasi senzatie pe care am simtit-o cand am descoperit Prison Break, aceeasi nerabdare de a urmari episod dupa episod pentru a vedea finalul, insa, in acelasi timp, nedorind sa se termine curand.

marți, 14 mai 2013

Cata dreptate...


An intelligent man is sometimes forced to be drunk to spend time with his fools.

Ernest Hemingway

vineri, 10 mai 2013

Vis de copila

Stateam si ma gandeam zilele trecute, cum eu, pustoaica fiind - nu cred ca aveam mai mult de 14 ani -, ma visam scriitoare. Descoperisem de ceva vreme minunata lume a cartilor si imi doream cu ardoare sa pot sa creez si eu povesti asemenea celor pe care le citeam cu nesat. De asemenea, mi-ar fi placut sa fiu actrita si sa le pot interpreta, insa timiditatea excesiva de care am dat mereu dovada stiam ca imi va sta in cale. Asa ca, realizand ca visul de a fi actrita va ramane doar un vis. Mi-am trasat in mintea mea de copil o alta traiectorie: aveam sa scriu. Ma vedeam cu ochii mintii intr-o camera plina cu carti - biroul meu personal -, cum stau in fata unei masini de scris - pe vremea aceea calculatoarele nu erau un must have precum in zilele noastre - si cum umplu pagina dupa pagina... 
Zambesc amintindu-mi, zambesc pentru ca aceea perioada a fost poate singura in care ambitia mea nu a avut margini, in care nici pentru un moment nu m-am gandit sa ma indoiesc de propriile forte. Pur si simplu mi-am cumparat un caiet dictando cu 100 de file si m-am apucat de scris. Si am scris... Am scris fara incetare, pagina dupa pagina, pana la THE END-ul de pe ultima pagina a celui de-al doilea caiet. Doua sute de pagini: introducere, cuprins si incheiere; expozitiune, intriga, desfasurarea actiunii, punct culminant si deznodamant; personaje principale si secundare, caracterizate direct si indirect...
Nici astazi, dupa ani buni de zile, parca nu-mi vine... Nu am recitit povestea in intregime niciodata... Am incercat sa o fac, insa, matura fiind acum, nemaiavand mintea unui copil inocent, mi s-a parut  prea puerila, prea slaba, prea nici eu nu stiu cum pana la urma. Am fost aspra in judecata, ma gandesc; eram doar un copil. Remarcabil si notabil ramane faptul ca mi-am dus pana la capat un gand, ca nu am abandonat, ca am fost in stare sa scriu ceva mai mult decat o simpla compunere pentru tema de acasa. Astazi, daca as avea aceeasi pornire, aceeasi neliniste, aceeasi pasiune si perseverenta, as reusi, poate, sa-mi schimb complet viata.
La 19 am luat din nou pixul in mana, m-am asezat in fata foii albe si am inceput sa scriu. Incet, gandit, regandit, fiecare fraza scrisa si rescrisa. Am terminat capitolele 1 si 3, iar ce al doilea l-am intrerupt la jumatate. Aveam ideea, stiam exact ce vreau sa cuprinda, dar parca nu-mi gaseam cuvintele. Zi dupa zi, am uitat de acest proiect. Undeva, intr-un colt al casei parintesti, sunt convinsa ca mama a pus la pastrare paginile acestea. Poate intr-o zi, una destul de indepartata - cred - vor capata si ele sfarsitul pe care il asteapta...
Au trecut apoi ani, ani in care nici macar doua randuri de jurnal nu am fost in stare sa scriu, in care am simtit, probabil, ca, daca astern pe hartie ceva din ceea ce traiesc si ce simt, as recunoaste infrangerea, faptul ca nu ma aflu deloc acolo unde mi-as fi dorit sa fiu. Viata are insa propria ei cale, si, de multe ori, iti croieste ea drumul pe care tie ti-e frica sa ti-l croiesti singur... 
Am incheiat un capitol din viata care parea sa nu fie a mea, am inceput altul. Am reintalnit un om pe care de mult nu-l mai vazusem, m-am apropiat de el, mi-am deschis sufletul, l-am lasat sa ma impinga usor de la spate si asa, cu ajutorul lui sau, mai bine spus, datorita imboldului lui, am ajuns sa astern din nou pe hartie (pc) ganduri. Am scris, dupa aproape 7 ani, un articol pentru un concurs. Nu am castigat, dar mi s-a redeschis apetitul. A contat enorm si faptul ca, indiferent de stangacia exprimarii, de tehnica etc., primul meu cititor, prietenul care m-a impins de la spate si care mi-a devenit si iubit, nu m-a criticat.
De ce toate aceste ganduri acum? Pentru ca odata usa redeschisa spre un vis al copilariei, cu pofta de scris, cu dorinta de a impresiona - nu avea nicio importanta ca impresionam un singur om -, am descoperit Spring Super Blog. Am participat la mai putin de jumatate din cele paisprezece etape ale competitiei. Lipsa de timp - eram la inceputul unei noi relatii si ma desprindeam cu greu (la fel se intampla si acum, intr-o oarecare masura) din bratele persoanei dragi - si pauza mult prea mare pe care singura mi-am acordat-o a facut sa nu particip la toate probele, sa am intarzieri in indeplinirea sarcinilor... Cu toate acestea, ieri, am primit diploma de participare. Cu ea in maini, m-am simtit asemenea unui copil care isi primeste premiul la sfarsitul anului scolar... Cu diploma in fata ochilor, am reinceput sa visez cu ochii mintii...

vineri, 3 mai 2013

Vreau...

Cu ceva timp in urma am inceput acest blog pornind de la o idee foarte clara. Vroiam sa fie ca un fel de jurnal. Un jurnal pentru sufletul meu si pentru sufletul altora, care, poate, ca au trait la un moment dat aceleasi experiente sau unele apropiate. Cumva, iar m-am lasat prinsa in ritmul asta nebun in care viata, lucrurile se intampla si am uitat de gandul meu. De fapt nu am uitat, ci doar l-am neglijat. Am scris putin despre muzica, nimic sau aproape nimic despre oamenii care, intr-un fel sau altul, m-au marcat, aproape nimic despre sentimente - si, Doamne, cate sunt in sufletul meu! - si absolut nimic despre vreo carte.
Vreau sa citesc, dar vreau sa o fac din pura placere, nu ca pe o obligatie de serviciu; vreau sa termin cele doua carti pe care le-am inceput - Spada, din seria Crime scene si Scenariu pentru dragoste, o carte pe care am cumparat-o din pura curiozitate, mi-a atras atentia coperta - si vreau apoi sa trec la 50 shades of Grey - nu stiu exact de ce, dar parca am auzit prea des titlul asta... 
Ca veni vorba de sentimente - multe, multe, multe -, daca cineva mi-ar fi spus acum mai bine de 3 luni ca inima mea va simti din nou, va trai din nou, as fi spus ca-i imposibil, ca mie nimic bun nu mi se intampla niciodata si ca, in concluzie, asa ceva nu se poate. Viata uneori iti demonstreaza ca imposibilul poate deveni posibil... Dar mai multe despre intr-o viitoare postare... 

RSS