Daca esti criticat in mod constant, pentru o perioada foarte lunga, sa zicem ani, atunci critica asta numai constructiva nu este. Cand auzi in mod constant ca nimic din ceea ce faci nu este bine, cand, chiar daca ai facut tot ce era omeneste posibil, inca nu este de ajuns, si, repet, auzi asta ani la rand, incepi sa-ti pui singura intrebari. Poate ca cei care critica stiu ei ceva, poate ca lucrurile nu stau chiar asa cum le vezi tu, poate ca era, intr-adevar, loc si de mai bine...
Vorbesc despre critica aspra, care numai critica nu poate fi ea numita. Despre persoanele care critica de la felul in care arati, pana la felul tau de a fi, care critica tot ceea ce tu esti, ce reprezinti, iar genul asta de critica nu are, in mod cert, si o latura pozitiva.
Atunci cand esti criticata ca esti prea grasa, desi o viata ai cantarit cat un sac de cartofi, ca nu te machezi, desi acum, daca nu o mai faci, este din lipsa de timp, nu din delasare sau comoditate, ca nu razi indeajuns, desi poate viata nu ti-a oferit prea multe motive, ca nu intorci si celalalt obraz, desi poate ca nu o mai faci pentru ca deja nu mai suporti durerea, caci i-ai intors pe amandoi pe rand de prea multe ori, ca nu zambesti si nu socializezi cu oamenii care in mod constant ti-au gasit doar defecte, ca nu muncesti pe cat e necesar, desi, dupa cele 8 ore petrecute la munca, urmeaza alte 4-5 de munca, in care nimeni nu te ajuta, ci fiecare are doar preferinte si observatii, ca nu aduci destui bani in casa, desi mai mult nici ca se poate, ca nu iesi prea des, desi nici timpul, nici resursele nu iti permit, ca nu esti indeajuns de desteapta, desi slujba si mediul in care te invarti dovedesc altceva, ca nu esti wonder woman, desi stii clar ca personajul este pura fictiune, ajungi sa crezi ca nu valorezi mai mic, ca tot ceea ce auzi este un adevar crunt cu care va trebui sa traiesti...
Asa ca, fara sa vrei, te transformi, pe parcurs, in "cainele lui Pavlov", ca, deh, "Repetitia este mama invataturii", nu? Nu mai folosesti propria ta ratiune critica pentru a analiza ceea ce auzi si ceea ce stii, pur si simplu reactionezi la situatie. Si, cel mai rau, de fiecare data cand te uiti in oglinda, nu vezi decat ce vor altii sa vezi, auzi doar cuvintele lor, care nu sunt deloc magulitoare sau incurajatoare. Te uiti la tine si incepi sa te urasti, chiar daca, acolo, intr-un colt de suflet, inca mai stii, mai simti ca valorezi mult mai mult decat orice si oricine...
Criticata zilnic, incepi sa te temi, incepi sa crezi ca nu esti in stare sa faci nimic, ca orice ai intreprinde nu vei reusi sa duci la bun sfarsit. Incepi sa crezi ca nu mai are niciun rost sa incerci ceva, ca oricum esti o cauza pierduta... Iti pierzi increderea in tine, iti pierzi pe rand visele, dispare treptat sclipirea din ochi si pofta de viata...
Ce faci atunci? Mai ai puterea sa te rupi? Ai puterea sa te detasezi pentru o clipa, sa te privesti din afara cu proprii tai ochi, cu propria ta minte, cea dinainte de tot acest perpetuu "nu esti buna de nimic"?
Daca crezi ca nu, atunci macar incearca. Rar cei care critica astfel vor inceta atacul inainte de a te termina psihic. Nu le da satisfactia de a te umili, de a te desconsidera, caci procesul de recuperare a stimei de sine, a iubirii de sine este la fel de lung si de indelungat ca cel al distrugerii. E nevoie de timp, de liniste, de oameni care sa vada omul din tine si pe care sa nu-i doara gura sa-ti spuna o vorba buna.
Si mai presus de toate, iubeste-te pe tine, invata sa te apreciezi, invata sa treci prin filtrul ratiunii tot; chiar daca ti se repeta in mod constant un lucru, analizeaza-l obiectiv, vezi daca are temei sau nu, daca este adevarat sau nu, si abia apoi, daca constati ca e intemeiat, schimba-te in bine, evolueaza, creste, depaseste-te.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu