Rebound

Ati avut vreodata senzatia ca nu sunteti altceva decat un rebound? Ca nu sunteti si poate nu veti fi mai mult decat persoana care-l/o ajuta s-o/l uite pe cealalta/celalalt si sa-si vindece ranile? Urat sentiment. Intram in jocul asta de cele mai multe ori constienti/e de ceea ce implica, ne asumam rolul asta de rebound, pentru ca, la un moment dat, poate si noi, la randul nostru, am avut nevoie de cineva care sa ne readuca pe linia de plutire. Dar ce te faci atunci cand, dintr-un motiv sau altul, nu te mai multumeste rolul pe care ti l-ai asumat? Cand incepe putin sa doara? Cum reactionezi, ce spui, ce faci? Mergi mai departe sperand ca lucrurile vor evolua in bine? Faci un pas inapoi, te rupi din context, analizezi, pui in balanta avantajele si dezavantajele, consecintele pe termen lung, daca lucrurile nu evolueaza asa cum iti doresti, iar daca balanta atarna in defavoare ta, pui punct? Sau lasi lucrurile sa-si urmeze cursul normal, fara asteptari, fara dorinte, fara nimic…? Eu una niciodata nu am stiut sa aleg ce este mai bine pentru mine on the long run, cum ar spune englezul. A fost speranta aia „tampita” ca lucrurile, la un moment dat sau macar o data, se vor aranja asa cum imi doresc eu. Asta a fost motorul care m-a facut sa merg mai departe, indiferent de urmari, chiar daca ele au fost pentru mine, de cele mai multe ori, dureroasa. Ce faci cand, analizand trecutul, realizez ca s-a creat un pattern, ca de fiecare data finalul a fost, mai mult sau mai putin, acelasi? Mai speri ca poate fi si altfel? Te consolezi cu ideea ca nu are cum sa fie altfel?

Poate ca toate aceste intrebari, pe care nici eu nu stiu, pana la urma, cui le adresez si de ce, nici macar nu au de ce sa apara in mintea mea. Poate ca n-am motive sa ma ingrijorez si poate ca nimic din ceea ce mi se pare mie ca e nu este de fapt asa. Poate nu este decat frica mea de ciclicitatea asta a lucrurilor. Poate este doar imaginatia mea bogata, poate mult prea bogata uneori, sau poate pesimismul prin care nuante de roz nu se vad… Poate…