Cosurile si sarutul refuzat

Astazi am sa va povestesc despre neplacerile pe care acneea i le-a creat surorii mele.

Eu, spre deosebire de ea, m-am putut considera o norocoasa la capitolul acesta. Cate un cos ici-acolo, nimic care sa nu poata fi mascat cu putin fond de ten.  Ea, in schimb, inca de mica a avut probleme cu tenul. Pe langa faptul ca era foarte gras, era si plin de puncte negre (imaginati-va ceea ce vedeti in imaginea de mai jos, dar pe intreaga fata) si cosuri.

In copliarie nu era foarte afectata, sau cel putin nu parea, de acest inconvenient, care avea sa devina ulterior unul major. A incercat multiple tratamente, medicamentoase si naturiste, insa fara niciun rezultat pozitiv. Mostenirea genetica isi spunea cuvantul.

In jurul varstei de 18 ani, insa, a inceput sa simta acut neplacerile pe care acest tip de ten le poate cauza. Fetele suporta cel mai greu astfel de probleme, asta si pentru faptul ca baietii pot fi foarte rautaciosi si nesimtiti, lucru pe care l-a simtit si sora mea pe propria piele.

Incepuse sa ii placa si ei un baiat, de-o seama cu ea, insa de la alta clasa. Se vedeau zilnic la scoala, isi vorbeau, cu alte cuvinte se apropiasera destul de mult. Intr-o zi, ea si prietena ei cea mai buna au propus o iesire in patru la film.

Imi amintesc si acum cat de entuziasmata era, cate ganduri isi facuse. Era convinsa ca aceea era ziua in care avea sa-l sarute pe baiatul pe care il placea. Si-a pus cele mai frumoase haine, s-a machiat, a folosit pana si fondul de ten (care insa nu a reusit sa ii acopere problemele de pe fata).

La ora 17.00 a iesit pe usa cu zambetul pe buze.

Am asteptat-o cu sufletul la gura sa se intoarca. Eram curioasa sa aflu cum a decurs totul. Vroiam detalii despre sarut…

A intrat pe usa cu lacrimi in ochi, lacrimi pe care abia si le mai putea stapanii. Mi-a povestit cum la film nu a putut sa stea langa el pentru ca acesta i-a asezat ce ceilalti doi indragostiti intre ea si el, cum la terasa la care au iesit la un suc, el se uita insistent la tenul ei si cum la un moment dat a intrebat-o „tu cat de des te speli pe fata?”. Despre sarut nici nu s-a mai pus problema.

A condus-o acasa, insa tot drumul nu a facut altceva decat sa-i vorbeasca despre produsele de la Farmec, mai ales cele din gama Gerovital Plant Stop Acnee – gel spumant antimicrobian si crema sebo-reglatoare purificatoare.  Deh, mama lui era asistenta la o farmacie, iar baiatul se pare ca isi facuse bine temele. Stia cum trebuie folosite produsele, in ce ordine si ce anume tratau amble pe care i le sugerase: reglarea secretiei de sebum, calmarea tenului, cicatrizare si efect antiseptic. La usa blocului si-a luat la revedere si i-a spus „Am sa te sarut dupa ce scapi de vulcanii astia de pe fata!”.

Va puteti imagina cum s-a simtit biata copila, care isi facuse o mie de scenarii despre primul ei sarut, toate departe de cel care tocmai ce se derulase.  

Acest articol a fost scris pentru proba a 15-a a competitiei SuperBlog 2013. 

Doctor in devenire

Este o dupa-amiaza racoroasa de vara. Dupa masa de pranz, Alin si Catalin ies pe strada sa se joace. Alin are 8 ani, iar fratele sau Catalin – 6. Strada este plina de copii cu care acestia obisnuiesc sa se joaca, insa azi, Alin decide sa ii ofere toata atentia sa fratelui mai mic.

Pufulete, zbanghiul de caine pe care baietii il iubesc ca pe ochii din cap, ramas in spatele gardului, departe de freamatul din strada, da sa iasa si el la joaca. Isi vara capul intre noua scanduri mai departate din gard si impinge cu putere. Fie Pufulete nu are destula putere, fie gaura nu vrea nici moarta sa se largeasca, cert este ca bietul animal ramane pe jumatate prins in capcana, nici afara nici in curte.

Catalin observa potaia din gard si se apropie dornic sa il ajute. Se aseaza in genunghi langa el si il impinge de cap, incercand sa il bage inapoi in curte.

- Hai, Pufulete, nu te mai zbate, treci in curte. O sa ne certe mama pe amandoi daca iesi in strada.

Alin, aflat pe partea cealalta a drumului, unde pe un maidan parasit troneaza un morman de gunoi, vede cum fratele sau mai mic se chinuie din greu sa il treaca pe Pufulete prin gaura din gard inapoi in ograda familei si se decide sa ii dea o mana de ajutor. Ia o piatra de jos, de marime potrivita, dar nu prea rotunjita, si dupa ce arunca cu piatra, gandind ca o piatra bine pozitionata in crestetul cainelui va fi de ajuns ca acesta sa alunece de partea cealalta a gardului, striga:

- Catalin! Fereste capul!

E pera tarziu insa, piatra a parcurs deja jumatate din traiectorie. Catalin intoarce capul spre fratele sau si exact in acel moment buclucasa piatra isi atinge tinta. Tinta gresita, nu capul lui Pufulete, ci fruntea plina de sudoare a bietului Catalin, care pica pe spate, cu lacrimi in ochi.

Speriat, Alin fuge spre fratele sau. Cand ajunge langa el constata ca un firicel subtire de sange se prelinge pe obrazul drept al acestuia. “Ce-o sa-mi faca mama cand o sa il vada pe Alin!” gandeste acesta. Nu vrea sa fie certat, asa ca da fuga la maldarul de gunoi de pe maidan, doar-doar o gasi ceva cu care sa-i acopere rana, macar pana ajung in casa. Apoi ii va da o bomboana fratelui si il va ruga sa ii spuna mamei ca s-a lovit singur in coltul de la masa de televizor.

Da roata muntelui de resturi menajere si ii sare in ochi o bucata de vata. E putin rosie dar decide ca merge. „Sigur e rivanol.” O ridica de jos si alearga la micutul accidentat care inca mai suspina intins langa gard. I-o pune pe rana si spune:

- Tine apasat, are rivanol pe ea. Haide acasa.

Cei doi intra tacuti in curte. Cand ajung in prag, Alin il impinge pe fratele sau spre sufragerie, pe laterala, astfel incat mama aflata in bucatarie, de s-ar intoarce spre ei, sa nu-i vada bandajul de la cap.

Cu toata osteneala sa, mama, ca orice mama care isi cunoaste foarte bine odraslele, isi da seama ca ceva nu este in ordine si vine spre cei doi:

- Ce mai puneti la cale, zbanghiilor? si-l intoarce pe Alin cu fata spre ea. Ce-ai patit, Buburuza?
- Nimic mami, s-a lovit putin, ii fura vorba din gura Catalin. Am avut eu grija de el. I-am pus rivanol. O sa-i treaca repede.
Mama desprinde bucata de vata si observand pata rosie, uscata de pe ea, ii intreaba?
- De unde ati luat porcaria asta?
- De pe maidan, raspunde Catalin mandru de el.
- De pe maidan? Pai, mai copile, pe asta nu e rivalon, e rusinea femeii!
- Ce e aia mami? intreaba cel mic.
- Lasa, nu trebuie tu sa stii, stiu eu si e de ajuns. Treceti in casa si sa nu va mai aud vocea pana la cina!

Acest articol a fost scris pentru proba a 14-a a competiei SuperBlog 2013, proba sponsorizata de Reeija.ro.

Un hibrid, o lume noua

Bianca tocmai ce implinise 18 ani de cateva zile. Tatal sau ii promisese de mai bine de un an ca atunci cand isi va sarbatori ziua de nastere ii va face cadou o masina. In tot acest an, fata avusese timp sa se gandeasca si ajunsese la concluzia ca, orice model ar alege, niciuna nu s-ar potrivi pe strazile din Bucuresti, pline de gropi si de soferi stresati si grabiti. Tatal, insa, era de alta parere. Pentru el, promisiunea data era datorie curata. Trebuia sa ii ia fetei un auto.

Intr-o dupa-amiaza, mai mult impinsa de la spate si constienta ca nu avea cum sa-i schimbe decizia, Bianca il insoti pe tata intr-o reprezentata auto.

- E doar un simplu testdrive. Incercam 1-2 modele si, daca iti place masina, a ta va fi! spuse tatal entuziasmat.
- Cum spui tu, tati, ii raspunse Bianca, gandind insa „Oare de ce nu vrea sa inteleaga? Nu vreau masina! In Bucurestiul asta, nu merita sa ai masina!  E o investitie inutila.”

Ajunsi la showroomul Toyota, tatal alese pentru Bianca, la indicatiile vanzatorului, doua modele hibrid, un Auris Hibrid si un Yaris Hibrid. Ambele rosii, full option.

- La volan, don’soara!
- Eu?! intreba uimita fata. Era inca in lumea ei, in care tatal, cu riscul de a nu-si tine promisiunea, o asculta macar o data.
- Tu, cine altcineva? Mai vezi vreo domnisoara pe aici? Hai, fuguta, la volan. Vreau sa ma plimbe fata mea.

Bianca urca la volan, putin botoasa, dar  spunandu-si ca, pana la urma, este doar o plimbare. Asta nu inseamna ca o vor si cumpara. Doar ea era cea care avea ultimul cuvant de spus. Putea sa ii spuna tatalui ca inca nu a gasit ceea ce ea isi doreste.

Porni motorul si iesi pe strada. Deodata lumea se schimba total, de parca un magician nevazut facuse o vraja cu bageta lui fermecata si transformase lumea pe care Bianca o stia intr-o alta, plina de culoare, frumoasa, de basm.

Era ca si cand, un pictor nevazut dadea culoare unei panze desenate-n alb si negru. Copacii erau mai verzi, florile mai vii, casele mai vesele, totul era mai stralucitor…

Masinuta ei torcea usor, aproape ca nici nu-i auzeai motorul, atat era de silentios. In interiorul luxos al masinii, unde muzica rula in surdina, se simtea precum o nimfa intr-un cocon.

- Bianca, las-o mai moale, te rog.
- Poftim? spuse fata nedumerita.
- Ai depasit limita de viteza, draga mea.
- Scuze, nici nu mi-am dat seama, masina asta e asa de usoara, ai impresia ca plutesti, nu altceva!

„Ma simt de parca drumul ar fi ca-n palma, de parca as pluti pe o Cale Lactee…"

- Am ajuns. Cum vi s-a parut, domnisoara? o intreba vanzatorul.
- Gata? Asta a fost tot? Tati, cand o luam acasa? Precious trebuie sa vina acasa cu noi!

Tatal zambi si-si saruta coplia pe crestet. Cateodata nu trebuie decat sa incerci, lucruri minunate se pot intampla daca-l lasi pe „nu vreau” de-o parte!

Acest articol a fost scris pentru proba a 13-a a competitiei SuperBlog 2013.

In vizita la LuxuryGifts

Dragii mei, v-am povestit vreodata despre vizita mea la familia LuxuryGifts.ro?

Ei, bine, acum ceva vreme, nu demult, am avut placerea sa fiu invitata la cina in casa familiei LuxuryGifts. Ne-am cunoscut intamplator, cam la inceputul anului si, pe nesimtite, ne-am imprietenit. M-au primit cu bratele deschise in marea lor familia si m-au facut sa ma simt una de-a lor.

Dar sa va spun mai multe despre cina sus-amintita. Era iarna, aproape de Craciun. Eu eram departe de ai mei, singura si usor trista. Nu aveam planuri si nici sperante ca ceva se va schimba. Cand, din senin, intr-o dimineata, postasul mi-a adus un plic. L-am deschis plina de nerabdare. Era o invitatie de la noii mei prieteni, o invitatie la cina din ajunul Craciunului. Mi-am pus cea mai eleganta tinuta, mi-am pregatit cateva mici atentii pentru gazde si am plecat.

Nu era prima data cand le calcam pragul, insa, de fiecare data aveam impresia ca este prima. De fiecare data cand le treceam pragul ma simteam precum Alice in Tara Minunilor. Gazdele mele au un camin de vis, o casa mare, plina de obiecte decorative care mai de care mai interesante si mai frumoase, de bijuterii cu cristale, flori si icoane.

Ce m-a impresionat cel mai tare au fost cutiutele muzicale din camerele fetelor. Fiecare dintre ele avea cate una, creata astfel incat sa-i reflecte propria personalitate. Oh, si ceasurile, ceasurile… Am uitat sa va spun despre ele. Ceasuri de perete, ceasuri cu rame foto, ceasuri de mana… O desfatare sa privesti…

La fel de impresionante au fost si colectiile de genti si incaltaminte pe care prietenele mele mi le-au aratat. Erau mai numeroase de data aceasta, imbogatite cu modele noi, la moda, un adevarat paradis pentru orice femeie…

In fiecare camera era cate un frumos aranjament floral realizat din trandafiri, trandafiri albi, rosii, mov si roz. Aveai senzatia ca te afli intr-o adevarata gradina de iarna din castelele rusesti, la un bal organizat de contele X…

Despre membrii familiei numai de bine! Sunt numerosi, atat de numerosi incat nici in ziua de astazi nu cred ca pot spune ca-i cunosc pe toti. Sunt oameni deosebiti, calzi, cu suflet mare, primitori, foarte amabili, cu un bun gust desavarsit, de un rafinament aparte. Acestia, de mai bine de 20 de ani, se ocupa cu comertul cu obiecte de suflet, obiecte care pastreaza vii amintirile, obiecte alese sa satisfaca cat mai multi clienti, caci familia LuxuryGifts si-a cladit un scop din a-si cunoaste prietenii – da, dragii mei, pentru ei fiecare client este un prieten pe viata –, astfel incat sa ofere fiecaruia exact ceea ce cauta, ceea ce ii face fericiti.

Cum va spuneam, m-au invitat la cina, m-au primit in caminul lor plin de caldura sufelteasca, mi-au oferit, din nou, un tur al casei si am sarbatorit alaturi de ei, facandu-ma sa ma simt precum in sanul propriei mele familii, de care – dupa cum v-am spus – eram departe.

La sfasitul serii, pentru ca a doua zi urma sa fie Craciunul, mi-au daruit o mica atentie, reamintindu-mi ca oricand sunt bine venita in casa lor.

Acest articol a fost scris pentru proba a 12-a a competitie SuperBlog 2013.

Jocul foamei de prost intelese idealuri

Cu totii, barbati si femei, bogati sau saraci etc., in copilarie, ne-am petrecut mare parte a timpului jucandu-ne diverse jocuri. Ca a fost vorba de „De-a v-ati ascunselea”, „Flori, fete sau baieti”, „Ratele si vanatorii” sau de jocurile pe TV sau calculator, jocul era activitatea de baza, care ne umpleam timpul liber.

Nu putini suntem cei care, fascinati de lumea adultilor, ne-am jucat macar o data de-a mama si de-a tata, fara sa stim ca, mai tarziu, vom regreta dorinta noastra, materializata in acele momente prin joc, de a ne maturiza, de a patrunde intr-o lume fascinanta.

Uneori, cand ajungi la maturitatea mult ravnita, la o privire mai atenta, iti dai seama ca nimic nu este fascinant, ca nu suntem altceva decat niste albine intr-un stup, unde urzeala o face destinul sau omul cu mana lui, condus de egoism si invidie, de egocetrism si idealuri prost intelese.

Jocurile copilariei raman doar o amintire, o amintire a inocentei, a lipsei de griji, a gandurilor frumoase, a balandetii, a omeniei…

Ajungem la maturitate si uitam basmele care ne invatau ca cel bun este rasplatit pentru bunatatea sa, iar cel rau intotdeauna plateste, caci doar asta este legea karmei pana la urma, uitam altruismul, inocenta si ne lasam prinsi intr-o scoala de lupta, intr-un proces de invatare continua, unde singurele „discipline” care ne sunt predate sunt ura fata de aproape, rautatea, lacomia, setea de posesiuni si de titluri pentru care suntem in stare sa calcam si pe cadavre. Jocurile copilariei se transforma pe nesimtite in Jocurile Foamei, foamea de putere, de bani, de faima, de un mai bine prost inteles.

Am trait vreme de cinci ani intre oameni care au inteles gresit conceptul de democratie, in care nimeni nu-ti mai tine contul posesiunilor detinute, in care banii trebuie cheltuiti in mall pe bunuri perisabile si in saloane de infrumusetare, unde valorile umane nu mai sunt apreciate. Oameni care se angajau intr-un joc al relatiilor, indiferent de natura lor, doar daca aveau ceva concret de castigat, un joc in care minciuna era ridicata la rang de adevara suprem oriunde, oricand. Minciuna in relatiile de familie, minciuna in relatiile de cuplu, furt intre frati, uitand zicala romaneasca „Cine fura azi un ou, maine fura un bou”, pizma si razbunare.

Intr-o realitate trista, intr-un post-apocaliptic post-comunist (in conditiile in care trecerea de la comunism la democratie poate fi vazuta ca o apocalipsa pe care Romania a trait-o si peste care unii au trecut mai bine, altii mai putin bine) Bucuresti, patru frati trec de la jocuri inocente la jocurile minciunii si supravietuirii, de parca ar trai cu totii in salbaticie, prinsi intr-un joc al supravietuirii, intr-o cursa nebuna, in care cel care aduna cei mai multi bani este cel castigator.

Fata schimba jocul cu papusile pe cel de-a femeia de afaceri de succes, furand ideea fratelui de business, dezvoltand relatii, de amicitie, de afaceri, doar pe principiul win-lose, ignorand faptul ca in viata este de preferat sa aplici principiul do ut des. Isi alege prietenii in functie de frumusete, de inteligenta si usile ce care i le pot deschide, frumusetea si inteligenta musai fiind in cantintati mai reduse, pentru ca, la o analiza comparativa a personajelor in discutie – fata comparata cu prietenele/prietenii –, castigator detasat sa fie fata. Isi pretuieset sau, mai corect spus, isi dispretuieste fratii in functie de realizarile materiale, iar mama este suprema vinovata pentru lipsa fondurilor care i-ar fi putut cumpara fericirea, intr-o lumea in care din ce in ce mai multi uita ca fericirea nu se cumpara. Isi cumpara o diploma, o masina, prieteni, cu planul bine pus la punct de a lasa pe toti in urma in momentul in care va reusi sa isi construiasca imperiul ei de carton.

Fratele nr. 1, puizmuit pentru putinul mai mult pe care il are, inseala statul in aceeasi tentativa de a crea un imperiul, fara sa ia in considerare faptul ca nu milionarii de carton ajung in paginile revistei Forbes.

Fratele nr. 2 fura de la fratele nr. 1, isi fura sora, se fura pe sine, isi inseala iubita, traind cu deviza „Ce nu
cunosti nu-ti poate face rau”, ignorand faptul ca minciuna are intotdeauna picioare scurte.

Fratele nr. 3, cel de care toti se leapata, ciuma de care toti se feresc, pentru ca nu are iluzoria valoare financiara a celorlalti, devine sluga lor, indurandu-si rolul primit cu speranta naiva ca, facandu-le pe plac, va castiga rolul pe care l-a avut dintotdeuna, acela de frate.

Din „Hotii si vardistii” s-a ajuns la jocul de-a cinstea, in care fiecare fura caiula celuilalt inconstinent ca isi fura propria caciula si creanga de sub picioare.

Cand acesta este numai un act al piese reprezentate pe scena care este viata noastra, ramane intrebarea „Quo vadimus?”. Spre universul distopic din trilogia lui Suzanne Collins? Devine lumea noastra un Panem mai mic? Sa fie oare legea selectie naturale singura lege pe care trebuie sa o aplicam?

Nu stiu, raspunsul nu este la mine, ci in fiecare dintre noi.

Acest articol a fost scris pentru proba a 11-a a competiei SuperBlog 2013.

Gamingul si placile video

Am descoperit jocurile video la o varsta destul de inaintata, asta pentru ca, pe cand eram eu mica, acestea nu erau ceva atat de comun. Trebuia sa ai un computer, iar ai mei nu isi permiteau unul. De altfel, eu eram prea preocupata cu cartile si rezolvarea problemelor de matematica.

Nu spun ca nu m-ar fi prins si pe mine, ca pe orice copil si adolescent, dar nici nu imi pare rau, pentru ca astfel am putut sa ma bucur de jocuri pe care tinerii din ziua de azi nici macar nu le cunosc, daramite sa le fi jucat macar o data.
 

Cand insa am descoperit magica si minunata lume a jocurilor video - cele pe PC, am sarit faza cu jocurile pe TV (ce copilarie traumatizanta, cum ar spune prietenul meu :))) - recunosc ca am pierdut nopti intregi in fata PC-ului incercand sa rezolv quest-uri sau sa trec prima linia de sosire.

Prima pasiune am facut-o in clasa a 12-a - si nu, nu mi-a afectat performanta de la BAC - si s-a numit NFS 2. Cate nopti pierdute, cate reluari ale traseelor pentru a castiga fiecare cursa! Jucam singura, nici macar nu cunosteam conceptul de multiplayer, dar imi placea si ma relaxa.

Need for Speed 2 - Va amintiti?

 

Tarziu, dupa o pauza indelungata, mi-am dorit sa joc din nou jocul meu preferat. Am descoperit versiuni noi, mult diferite de ceea ce eu stiam, de la grafica, la complexitate, la posibilitatea de a juca in retea etc. Am inteles ca intr-o perioada scurta de cativa ani conceptul de joc video a fost total revolutionat, totul este atat de real, incat ai impresia ca esti acolo pe pista, in masina, langa ceilalti oponenti.

Daca acum este asa, uneori ma intreb cum va fi peste 10 ani sau mai mult. Vom ajunge sa jucam jocuri de strategie in care jucatorii nu vor mai controla entitati virtuale, ci oameni in carne si oase (vezi filmul Gamer - o posibila evolutie de nedorit a industriei jocurilor video)? Ramane de vazut, pana atunci insa am incercat experienta Need for Speed: Most Wanted, si ori de cate ori lucrurile devenau mai interesante, laptopul meu isi lua restrat.

Nu stiam exact care este problema, dar aveam o idee, asa ca, pentru a fi sigura, am consultat cateva site-uri de specialitate. De pe forum gaming am aflat ceea ce suspectam, pentru un joc mai nou, cu o grafica deosebita, aveam nevoie de o placa video mult mai buna. Tot de acolo am aflat ca imi pot cumpara cu usurinta una dintr-un magazin online.

Nu stiam eu foarte multe despre componente, dar, amintindu-mi ca si primul calculator pe care m-am jucat pentru prima data avea o nVidia, si gandindu-ma ca si tehnologia trebuie ca a evoluat la fel ca si jocurile in sine, am decis sa dau o sansa placilor video pentru gaming de la nVidia.

Inainte de a o alege insa, a trebuit sa ma informez putin, caci cand vine vorba de placi video conteaza nu numai producatorul, dar si tehnologia aflata la baza. E importanta puterea procesorului grafic, numarul de nuclee, marimea memoriei si tipul ei, lucruri care aduc un spor de viteza, in unele cazuri cu pana la 50%. La fel de importante sunt si tehnologiile de gaming, iar in cazul nVidia, placile, cel putin cele de noua generatie, am aflat ca includ PhysX si nVidia TXAA, tehnologii care ofera fluditate graficii.

Un alt lucru de care ar trebui sa tina cont oricine doreste o placa video pentru gaming este si temperatura, pentru ca nu vrei sa sa ti se incinga procesul si sa ti se inchida calculatorul in timpul unui quest important.

Cu temele facute, am ajuns la concluzia ca daca vreau sa joc Need for Speed: Rivals, ultima versiune a jocului, care va fi disponibila incepand cu data de 19 noiembrie, imi trebuie o placa pe masura si un buget asemenea.


Pana cand imi voi permite o placa Nvidia GTX 760 DDR5, de exemplu, mi-ar placea sa castig ultima versiune a jocului Lara Croft sau Sims.

Acest articol a fost scris pentru proba a 10-a a competitiei SuperBlog 2013.

Si produsele de papetarie pot crea dependenta

Imi place locul de munca pe care il am, e munca de birou, multe responsabilitati, poate mult prea multe de cand ma ocup, printre altele, si de secretariat, dar are avantajele ei. Uneori ma gandesc cu seriozitate la faptul ca nu as schimba-o cu nimic pe lume. Ca veni vorba de responsabilitati in plus, cu ele vin si anumite avantaje. Nu financiare, desi asa ar fi normal, ci de alta natura. Unul dintre ele ar fi faptul ca acum ma pot ocupa chiar eu de necesarul de produse de papetarie.

Stiu, nu pare un lucru mare, dar cand esti o persoana organizata, cand fiecare document trebuie sa fie in propriul sau dosar de plastic cu sina, iar dosarele, la randul lor, trebuie sa fie, in functie de continut, asezate frumos, in ordine cronologica, in bibliorafturi, atunci vorbim de un real avantaj. E mai usor acum sa plasez o comanda, fie ea si la o papetarie online, cum este cea pe care am descoperit-o de curand - StampileOnline.ro, un site unde nu gasiti doar stampile si tipizate, dar si produse de papetarie, fara ca nimeni sa imi ceara socoteala pentru obiectele pe care le consider necesare si indispensabile in buna desfasurare a activitatii mele zilnice.

Recunosc, sunt usor ciudata, dar cand vine vorba de birotica si papetarie, vad deja in fata ochilor rafturi aranjate frumos, cu bibliorafturi frumos colorate, in care fiecare culoare are o corespondenta, de exemplu contractele in cele rosii, avizele in cele albastre etc. Aceeasi logica si ordine o aplic si acasa, astfel imi este mult mai usor si practic sa-mi pastrez miile de pagini de curs din timpul facultatii sau aricolele interesante descarcate de pe internet.

La fel de importante si indispensabile imi sunt textmarkerele. Nu as putea sa imi desafor activitatea fara ele. In munca mea de zi ci zi, sunt nevoita sa repet anumite instructiuni, ca sa le spun asa, sugestii pentru colegi si coloaboratori, iar markerele evidentiatoare imi usureaza munca si imi ofera certitutindea ca nici eu si nici pesoana care va revedea textul in urma mea nu va trece peste un fragment care trebuie refacut sau reformatat.

Markerele, spre deosebire de pixuri, care trebuie sa aiba varful foarte subtire si grip de cauciuc, trebuie sa ai un varf tesit de maximum 5 mm si cerneala pe baza de apa cu uscare rapida, rezistenta la lumina.

Dosare, bibliorafturi si markere, trei produse de papetarie care imi creeaza dependenta si despre care nu v-as fi povestit daca nu mi s-ar fi oferit ocazia prin proba a 9-a a competitiei SuperBlog 2013.

Oare ma va observa?

Este o zi ploioasa de octombrie. Doua prietene au decis sa iasa la o cafea. Au ales o cafenea draguta, aproape de casa, cu muzica buna, in surdina. Nu s-au mai vazut de ceva vreme si au atatea de povestit. A. turuie intruna despre ultima ei escapada in Franta. B. o aproba dand din cap, ca si cand ar fi atenta la ceea ce prietena ei ii povesteste. Din cand in cand, privirea ii zboara spre partea opusa a incaperii.
- Si spui ca iti place cadoul pe care ti l-am adus? intreaba A.
Raspunsul se lasa asteptat, asa ca fata repeta intrebarea, fara insa a primi nici de data aceasta raspunsul dorit.
- B., tu ai auzit ce te-am intrebat?
- Ma scuzi, gandul mi-a zburat fara sa vreau la cele petrecute la munca, spune repede B., inrosindu-se putin. Nici ea nu crede ce spune, dar spera ca A. nu i-a remarcat roseata din obraji si stanjeneala din glas.
A. ii zambeste si, fara a-i mai astepta raspunsul, incepe sa-i povesteasca despre Luvru si Turnul Eiffel, despre vizita in Montmartre si altele. Brusc se opreste si isi priveste prietena cu atentie. Clar, B. este doar o prezenta fizica la aceasta masa. Oare ce ii ascunde, ce o nelinisteste asa de tare? E cazuta pe ganduri, dusa intr-o alta lume… O examineaza atent si observa ca ochii ei privesc intr-o anumita directie.
In directia in care B. priveste nu este decat o alta masa, la fel ca aceasta si un tip care soarbe concentrat din ceasca lui aburinda de cafea, danad pagina dupa pagina. Sigur nu se gandeste la ziua de munca ce tocmai s-a incheiat, a fost una usoara, i-a spus asta de cum s-au intalnit, trebuie sa fie altceva. Oare pe el il urmareste cu privirea? Oare cat ea a fost plecata, amica ei s-a indragostit?
- Dragut tip, nu?
Luata prin surprindere, B. roseste.
- Despre ce vorbesti?
- Nu incerca sa imi spui iar povesti, clar nu esti atenta la mine si nu l-ai scapat din ochi pe gagiu’ nici macar doua secunde, asa ca, te rog, povesteste-mi tot. Sigur e mai interesant decat o vizita mea intr-un cimitir celebru din Franta. Varsa tot! Acum!
- Nu este nimic de povestit. E un tip dragut, il vad ori de cate ori vin aici, sta la aceeasi masa, mereu cu o carte in fata, absorbit de lectura sa. Atat.
- Iar tie ti s-au aprins calcaiele.
- Nu! Spunem doar ca l-am observat.
- Da, cum sa nu! Si eu ar trebui sa te cred acum, nu? Te cunosc, B. Iti place si ai vrea sa te placa si el. Ai vrea sa impartiti amandoi aceeasi masa, fiecare cu cartea lui, dar nu sti cum sa ii atragi atentia.
- Cred ca mergi prea departe.
- Eu nu. Daca tot iti place si pentru ca eventual, intr-o zi, nu va mai veni aici, ce-ar fi sa-l faci sa te observe, sa te invite in oras?
- Hai sa nu mai vorbim despre asta, te rog.
- Nici sa nu te gandesti. Mereu faci asa, de data asta preiau eu controlul.
- Si ce ai sa faci? Sa nu indraznesti sa-l chemi aici!
- Draga mea, stai linistita. Nu-l vreau pentru mine, tu esti cea care-l place si tu trebuie sa ii atragi atentia, iar rolul meu este sa te ajut. Uita de compatibilitati, de zodii, de sedusul online si altele. Totul este un mit. Tot ce vreau sa stiu este cat de des vine aici?
- Pai, de doua ori pe saptamana.
- Foarte bine, azi e marti, deci saptamana asta va mai veni o data. Hai, fuguta, termina cafeaua, trebuie sa mergem la cumparaturi, aveam nevoie de niste hainute care sa-ti scoata in evidenta atuurile, ceva lejer, casual, dar sexy si parfum, un parfum care sa te faca sa iti intorci capul instinctiv, si – uitandu-se la ceas – avem timp sa trecem si pe la salon. Trebuie sa facem ceva cu parul asta.
Fara sa comenteze, ar fi fost inutil, si fara prea multa tragere de inima o urmeaza. A. stie mai multe decat ea despre seductie, despre super-puteri feminine, despre barbati, in general.
In ziua cu pricina, B. intra in cafenea. Poarta un tricou mulat, simplu, o pereche de blugi usor evazati, care i se aseaza perfect pe solduri, cateva bijuterii simple si de efect, are parul strans intr-un coc relaxat, cu cateva suvite care ii atarna usor subliniindu-i linia fetei. Miroase a Super Playboy, un parfum cu note de mandarin, accente de frezie, chihlimbar si mosc. Are in mana o carte, numitorul lor comun.
El este la masa lui. Cufundat in lectura.
Trece usor pe langa masa lui, il atinge ca din greseala pe umar si scapa „accidental” cartea. El tresare, se ridica sa repede sa-i ridice cartea de jos. Mainile lor se indreapta in acelasi timp spre obiectul cu pricina. Se ating din greseala. B. simte un usor fior de placere. Se ridica amandoi, uitandu-se unul la celalalt.
- Buna alegere.
- Este una din favoritele mele, ii spune B. incercand sa isi stapaneasca emotiile.
- Ma refeream la parfum, ti se potriveste.
- Multumesc!
- Nu vrei sa iei loc? Citesc si eu aceeasi carte, promit sa nu te deranjez prea tare, iar loc e destul.
B. isi simte inima batand cu putere. Ii raspunde cu glas pierdut si se aseaza. Ce va urma nici nu mai conteaza, sta la aceeasi masa cu el si el a fost cel care i-a cerut asta. Stia A. despre ce vorbeste. Poate ca si data viitoare o va asculta.

Acest articol a fost scris pentru proba a 8-a a SuperBlog 2013. 

Dragoste, mariaj si divort

Cine isi mai aduce aminte de Toni Braxton si "Un-break my heart" sau "Spanish guitar"? Eu da. Imi amintesc camera din apartamentul unui bloc de la etajul 10, noptile lungi, departe de ai mei, in care prietenii cei mai apropiati erau Radio Romantic si vocea lui Toni, cantandu-mi, parca numai mie,

I wish that I was in your arms
Like that Spanish guitar
And you would play me through the night
'Till the dawn

Nu mai auzisem nimic de ea, iar cuvintele ei: "Nu mai simt iubire pentru muzica. Nu ma mai atinge si nu ma mai face sa simt acel lucru special in timp ce cant," ma intristasera putin. Suna ca o despartire si de muzica. Era de inteles, intr-un fel; cand treci printr-o despartire parca nimic numai are sens. Acum furtuna se pare ca trecut, iar linistea care a venit dupa a adus inspiratie si ganduri mai bune, o revenire alaturi de Babyface, un album nou intitulat "Love, Marriage & Divorce" si un prim videoclip - "Hurt you".

God knows I never meant to hurt you
I never meant to break your heart, your heart babe
God knows I never meant to turn you on, to turn you out
Never meant to take it that far, that far baby
God knows I never meant to hurt you
Hurt you, hurt you, hurt you, hurt you

Enjoy the video!

Reimaginam geanta?

Inca de mica am avut senzatia ca niciodata nu am indeajuns de multe genti si posetute, sau ca geanta pe care o am nu este atat de incapatoare pe cat mi-as dori, dar cred ca, pana la urma, asta este o problema a femeilor in general.

Una peste alta, universul unei femei incape intr-o geanta, trebuie sa recunoastem: acte, farduri, telefon, obiecte utile si inutile etc. Uita-te in geanta unei femei si iti poti face o idee de ansamblu despre personalitatea ei, despre lucrurile care sunt importante pentru ea.

Sa reimaginezi geanta sau functionalitatea ei, din punctul meu de vedere, este ca si cand ai dori sa reinventezi roata. Cum ai da-o si ce ai face, pana la urma tot acolo ai ajunge, dar daca-i musai, si asta inseamna ca este deja proba a 7-a a SuperBlog 2013, atunci sa ne gandim putin.

Ca este vorba despre genti de piele, posete de piele sau genti confectionate din orice alt tip de material, ele sunt indispensabile, sunt un must have, un must have care, in functie de tendinte, trebuie si el updatat, imbunatatit, reconfigurat...

Totusi, daca ma gandesc, nu i-as schimba functionalitatea, insa as face-o sa fie si mai practica. As vrea geanta n-in-1, care sa se transforme, in functie de imprejurare si eveniment, intr-o geanta incapatoare, intr-una office, intr-o posetuta stilata precum sunt posetele reeija handmade (aveti una in imaginea alaturata, daca doriti sa va faceti o idee), intr-un portofel sau intr-un rucsac, intr-o simpla husa pentru tableta sau sa aiba proprietatea de a deveni invizibila.

Mi-as dori o geanta pe care o pot transforma intr-o palarie (atentie, sa o transform intr-o palarie, nu sa o port pe post de palarie, vezi scena jenanta cu Monica Gabor, ex-Columbeanu in prim-plan) avangardista.

Si pentru ca este criza, iar asta se simte in buzunarul oricarui roman, geanta asta minunata care se tot transforma dupa dorinta posesoarei trebuie sa fie o geanta-cameleon, astfel, ori de cate ori, trebuie sa rezolvam dilema "Eu ce geanta asortez azi la tinuta mea?", gasim solutia simpla: aceeasi, alta culoare si alta forma.

Pana la inventarea cele prezentate mai sus, va las sa vizionati filmuletul de mai jos, care oarecum raspunde cerintei mele, iar eu imi mai incant putin ochiul cu posetele din magazinul Reeija si mai adaug o varianta pe lista de cadouri pe care mi-le doresc de Craciun, lista pe care i-o pregatesc de zor jumatatii mele.

Nu te speria, dragul meu, variantele sunt, asa, ca sa iti faci o idee, unul este de ajuns! ;)

Un weekend la Straja

Cu parere de rau, vara s-a sus. Am tot planuit o vacanta, dar cum se intampla in general, cu cat mai multe planuri cu atat mai putine realizari, asa ca, anul acesta, pana la urma, nici vorba de vacanta. Un concediu fracturat, cat sa iti reincarci bateriile intr-o capitala poluata, dar de care nu ma pot desparti pentru multa vreme, si planuri pentru un weekend, pe principiul "macar atat meritam si noi".

Cand varinatele sunt multiple, dar vremea nu mai este chiar de partea ta, parca e mai usor sa alegi, asa ca aman brainstormingul pentru cele mai reusite cadouri de Craciun si decid ca-mi pot surprinde (si chiar ar fi indicat, pentru ca nu se asteapta) jumatatea inainte de sarbatori cu o mica escapada. Iau un pix si o foaie si-mi notez cateva idei: munte, posibil zapada (asteapta cu nerabdarea unui copil prima ninsoare), obiective turistice, pret si conditii de cazare mai mult decat decente.

Plecarea vreau sa aiba loc vineri seara, asta ca sa putem sa ne bucuram de doua dimineti cu aer proaspat. Imi amintesc o discutie despre bogatiile acesti tari si despre nenumaratele obiective tursitice pe care nu ar trebui sa le rateze niciun roman, apoi despre faptul ca niciunul dintre noi nu a vazut inca Crucea Eroilor si aleg ca destinatie surpriza statiunea Straja.

Caut cazare Straja si descopar Vila Aplin. Pare alegerea cea mai buna, caci Vila Alpin (dupa cum aflu de pe site-ul lor) este situata in statiunea Straja la 50 m de telescaun, are o pozitie excelenta, fiind amplasata intre cele doua partii cu nocturna, oferindu-va o priveliste deosebita spre Muntii Retezat. In plus, au restaurant propriu cu meniu traditional romanesc, iar camerele sunt superbe, cu baie proprie, televizor (nu ca vom avea timp sa-l deschidem, dar e bine ca e, niciodata nu se stie) si conexiune wireless.

Deja ideea ma incanta si vad programul intregului weekend la Straja conturandu-se:

- vineri: cazare la pensiunea din Straja, cina si un somn relaxant;
- sambata: mic dejun traditionat romanesc, un drum pana la Crucea Eroilor si o vizita la Schitul Straja, masa de pranz, 2 ore de odihna si reincarcarea bateriilor pentru o vizita la templu de preotese care se rugau neincetat pentru stramosii nostri, dacii, cina la restaurantul vilei;
- duminica: mic dejun, tiroliana si rafting, pranz, somn, paint ball si cina, urmata de pregatirea bagajelor.

Luni dimineata suntem deja in tren, ne intoarcem cu regret acasa, insa multumiti ca am avut o mini-vacanta la Straja pe cinste.

Nu ramane decat sa fac o programare, sa cumpar biletele de tren si surpriza e gata.

Acest articol a fost scris pentru proba a 6-a a competitie SuperBlog 2013.

Mic dejun la pat cu Miez de Lapte

Mi-aduc aminte ca atunci cand eram mica nu ma intelegeam prea bine cu lactatele. Nu, nu era vorba de vreo intoleranta sau ceva de genul, ci pur si simplu refuzul bunicii de a-mi da zilnic un pahar de lapte proaspat muls de la vacuta m-a facut sa ma supar pe lapte si mai putin pe ea. Asa ca nu pot spune ca pe vremea aceea eram fan, cu atat mai putin fan banza. Cu vremea lucrurile s-au mai schimbat. Acum mesele, mai ales cele de vara, nu au farmec daca langa rosie nu este si o bucata de branza, iar diminetile de iarna devin mai frumoase daca incep cu un bol de cereale cu lapte.

Ca veni vorba despre dimineti si lactate, urmatoare secventa imi vine in minte: dimineata, miez de lapte si un

mic dejun servit la pat:

Un weekend de toamna, o raza firava de soare care imi mangaie obrazul, dar pe care o ignor pentru ca nu vreau inca sa ma dau jos din pat, asa ca ma intorc pe partea cealalta. Cealalta jumatate de pat este goala, probabil jumatatea mea pregateste cafeau. Atipesc din nou cu gandul la el. Un miros placut de oua benedict, clatite si cafea imi gadila narile. "E doar un vis", imi spun. Ceva imi gadila fata si sigur nu este raza de soare de mai devreme. O voce imi spoteste usor la ureche "Trezeste-te, somnoroaso!". Soapta este insotita de un sarut delicat pe obraz. Imi deschid cu greutate ochii si descopar zambetul lui, un zambet care il da de gol. A pus ceva la cale. Oare ce? Imi spune sa ma asez confortabil, iar eu il ascult docila, oricum este prea devreme sa-l contrazic si inca mi-e somn. Inchid ochii, ma intind si-mi gasesc o pozitie buna. Deschid ochii in timp ce-l intreb daca e bine asa. Raman cu gura cascata, nu-i aud raspunsul, sunt prea surprinsa. Este exact ca in visul meu. Oare era un vis sau doar mirosul divin care venea din bucatarie?! Mananc tot pe nerasuflate pentru ca vreau sa ajung la desert. Vreau sa stiu ce au clatitele in miez. Gust din ele si simt cum imi ploua in gura. Sunt asa de bune! Imi termin festinul si-l sarut. Un sarut pentru gest si multe altele pentru extraordinarele clatite cu dulceata de visine si "Miez de Lapte" - stie ce-mi place si stie sa ma surprinda.

Acest articol a fost scris pentru proba a 5-a a SuperBlog 2013.

Tentatia mea (i)rezistibila

Iata si a patra proba, ceea ce inseamna ca acest articol a fost scris pentru competitia SuperBlog 2013.

In viata de zi cu zi, a noastra, a tuturor, exista mii de tentatii, care mai de care mai irezistibile. Prea putini sunt cei care reusesc, insa, sa intoarca spatele tuturor acestor tentatii, si trebuie sa recunoastem ca lista este una foarte lunga – droguri, alcool, tutun, sex, medicamente de orice fel, care creeaza dependenta, internet si chiar si gadgeturile de ultima generatie, fara de care unele persoane simt ca sunt moarte etc. –, si care reusesc sa ramana „curati”, independenti, verticali, demni.

Este la fel de adevarat ca multi dintre cei care sunt dependenti, indiferent de viciul care le creeaza dependenta, nu o recunosc. Este, poate, la fel de adevarat ca in tara noastra, dependenta, de orice natura, nu prea este considerata o boala si, deci, nu este tratata la fel ca in alte tari ale lumii civilizate (este o parere personala, pe care nu o pot sustine cu cifre sau dovezi clare, dar pe care mi-o pastrez si mi-o asum).

M-am tot gandit despre ce anume sa va povestesc. Sa aleg sa scriu despre dependenta de alcool si efectele ei devastatoare atat asupra celui consumat de acest viciul, cat si asupra celor din jurul sau, sa povestesc despre patima jocurilor de noroc? Cunosc cazuri din ambele tabere, insa doar din punct de vedere al observatorului exterior, care priveste totul ca pe un film, de multe ori un film cu final tragic, o drama, nu o comedie savuroasa, care te binedispune. Cel mai corect mi s-a parut sa scriu despre propria-mi dependenta, nu despre cea emotionala, aici subiectul este inca unul tabuu, ci despre dependenta de tutun.

Totul a inceput cu mai bine de 10 ani in urma. Initial a fost o joaca, o prosteala de copila care nu iesea cu nimic in evidenta, care nu calca niciodata stramb, care nu se putea lauda cu nimic notabil la sfarsit de vacanta de vara colegilor sai de liceu. Fara sa-mi dau insa seama, tutunul m-a prins in ghearele lui, am devenit dependenta, si, de atunci, nu mi-a mai dat drumul.

Diminetile incep cu aceasta dependenta, pentru ca zilele sa se sfarseasca la fel cum au inceput. Dintr-un total de 16 ore pe zi (cele dormite am simtit nevoia sa le scad), mai bine de o ora pe zi mi-o dedic dependentei, dependenta care, spre deosebire de alte lucruri, ma poate face sa ies din casa intr-o zi ploioasa de toamna sau intr-una geroasa de iarna, dependenta care, adesea, ma face sa imi doresc ca vizitele la parinti sa fie mai scurte decat deja sunt, pentru ca acolo, in casa in care am crescut, desi toti imi cunosc viciul, nu ma pot „bucura” in tihna de el.

Tentatia mea irezistibila a inceput pe nesimtite sa aiba un cuvant de spus in toate aspectele vietii mele. Bugetul meu personal se graviteaza in jurul ei, viata mea sociala, aproape inexistenta – la fel, si lista ar putea continua.

Se spune adesea ca primul pas spre vindecare este recunoasterea problemei. Eu am recunoscut-o pe a mea de mult, am inteles efectele pe termen scurt si lung, am inteles ca, alegand in continuare sa raman „subjugata”, am spus NU multor altor vise, care altfel ar fi fost cu usurinta transformate in realitate.

Intrebarea mea logica este „pe cand si pasul doi?” Sunt singura in masura sa raspunda si recunosc sincer ca nu stiu, stiu doar ca trebuie. Trebuie pentru ca nu vreau sa ma mai uit la viata mea care ar fi putut sa fie ca la un film din a carui distributie lipsesc. Trebuie pentru ca, pana acum, in ciuda tentativelor numeroase de a renunta, inclusiv lectura completa a mult laudatei carti a lui Allen Carr – In sfarsit, nefumator, mi-a subrezit sanatatea (urcatul pe scari a devenit un chin, in conditiile in care acum 10 ani era o placere nevinovata), mi-a tensionat relatiile cu familia (vesnicele intrebari la care eu nu am raspuns „Tu cand te lasi de fumat? Stii cate realizai pana acum cu banii pe care ai preferat sa ii arzi?” etc. si care imi provoaca iritabilitate), m-a costat o masina si ma va costa pe viitor, pana la sfarsitul vietii, daca nu reusesc sa depasesc dependenta, o casa.

Privita prin ochii unui „viciat”, viata de zi cu zi este una frustranta, in care zilnic iti refuzi anumite lucruri pentru a alimenta un obicei prost si neproductiv, in care iti ingropi fiecare vis, in care te indepartezi de cei care nu sunt de acord cu tine si cu stilul de viata pe care l-ai ales, in care aproape in fiecare zi iti plangi de mila, cand, de fapt, singurul vinovat si singurul in masura sa schimbe ceva esti chiar tu.

Si pentru ca nu-mi place deloc nota asta trista care tinde sa-si puna amprenta pe intreg articolul, am adaugat si trailerul unei comedii, dovada ca unele dependente pot fi tratate si supuse atentiei si intr-un mod mai placut. Enjoy!

Doctorul personal al parului meu

Din mai toate reclamele la produsele de ingrijire a parului reiese clar o idee: parul este o arma de seductie a femeii. Oare asa sa fie?! Posibil, insa nu si in cazul meu, iar explicatia pentru asta este una foarte simpla: inca de cand ma stiu, parul meu a avut propria lui personalitate si niciodata nu ne-am inteles. Fie ca eram mica si hotara mama ca cel mai bine ma prinde parul tuns scurt, fie ca am ajuns la maturitate si am inceput sa mi-l port asa cum am vrut eu, mereu parca nu reusesc sa-l fac sa arate ca in reclame.

In ultimii 15 ani a fost si vina mea, caci, saracutul de el, a fost agresat constant prin nenumarate vopsiri. Numai daca ma uit in urma, la ultimul an, constat ca nu am avut deloc mila de el. Doua decolorari, urmate de vopsiri si mai multe, intins cu placa… Rezultatul final al acestui tratament agresiv este un par lipsit de stralucire, ars la varfuri si cu tendinete de ingrasare. Nu mai pun la socoteala faptul ca, ori de cate ori il spal sau il indrept, ma ingrozeste numarul de fire care cad, numar care parca zilnic creste.

Am stat bine si m-am gandit, si am realizat ca rezolvarea problemei printr-o tunsoare foarte scurta clar nu este ceea ce imi doresc, asa ca am apelat la „Domnul Stie Tot” aka Google si am citit diverse articole pe aceasta tema.

Fiecare vine cu propriile solutii si, adesea, este greu sa te decizi sa incerci si tu ce au incercat altii. Recunosc ca eram cat pe ce sa incerc o solutie pe baza de keratina lichida, cum insa balanta nu a atarnat in favoare niciunei pareri, fie ea pro sau contra, am decis sa mai aprofundez subiectul.

Pe site-ul celor de la Farmec, unul din nenumaratele de gen pe care am intrat, am aflat ca nu voi avea niciodata o culoare plina de viata, indiferent de culoare si marca pe care as alege-o, daca in continuare voi folosi un sampon nepotrivit, daca voi continua sa imi spal parul cu apa foarte fierbinte etc. Nu ca nu as fi stiut toate astea, insa de multe ori preferam sa ignoram vocea interioara care stramba din nas ori de cate ori nu este de acord cu ceea ce facem.

Tot acolo am gasit si o gama variata de solutii pentru problemele parului meu, cea care m-a incantat cel mai mult fiind gama Gerovital Plant Tratament, in care exista doua kituri de par, fiecare cu un rol precis.

1) Kitul de tratament pentru regenerarea parului care actioneaza asupra firului de par, de la radacina pana la varf, un produs bogat in vitamine, extracte vegetale si keratina.

si

2) Kitul anticadere par-fiole care are ca destinatie precisa radacina parului.

Cu temele facute si satula de produsele straine care au invadat piata romaneasca, am decis ca voi merge pe mana profesionistilor din tara, cu o traditie de mai bine de o suta de ani in domeniu si cu multiple premii nationale si internationale in palmares.

Voi testa cele doua kituri despre care am mentionat mai sus si voi reveni cu o postare la sfarsitul perioadei de tratament pentru a va impartasi si voua rezultatele.

Acest articol a fost scris pentru etapa a 3-a a competitiei SuperBlog 2013.

Dimineti perfecte cu Hurom

Cam pana la 24 de ani nu am avut niciodata probleme cu kilogramele in plus. Din contra, faceam parte din categoria celor care isi doreau sa mai puna cateva. Pe vremea aceea nu aveam de unde sa stiu ca voi regreta aceasta dorinta, caci dupa varsta sus-mentionata, mostenirea genetica a femeilor din familia mea a inceput sa-si spuna cuvantul. Am inceput sa pun kilogramele acelea pe care mi le doream, insa nu acolo unde as fi vrut eu, ci sub forma de colacei inestetici. Recunosc ca nu numai mostenirea genetica, dar si munca de birou si un regim de viata nesanatos, in care micul dejun niciodata nu se regasea, au avut aprotul lor.

O vreme am ignorat problema, mergand pe ideea, comoda de altfel, ca cine ma place, ma place asa cum sunt. Cand insa am inceput sa observ din ce in ce mai des ca nu pot si nu pot sa port hainele care-mi plac, pentru ca nu faceau altceva decat sa-mi accentueze talia, care nu era nici pe departe cea a unei viespi, am decis ca e cazul sa tin o dieta si, poate cel mai important lucru, sa-mi fac ordine in regimul alimentar.

Am invatat importanta meselor de dimineata si am inteles ca totul incepe de acolo, nu degeaba spune romanul ca „ziua buna se cunoaste de dimineata”. Am luat-o incet, un sandvis cu ceai, fructe si un croasant, nelipsita cafea neagra…., astfel ca in scurt timp totul a devenit obisnuinta si mi-am creat propria rutina cu dimineti de rasfat.

Ce lipseste pentru ca totul sa fie perfect este un storcator de fructe. Poate asa am sa renunt si la sucurile carbogazoase, omoran astfel doua muste dintr-o singura lovitura. Aici insa intervine dilema, cum stii care este cel mai potrivit?

Piata este plina de oferte de storcatoare de fructe. In incercarea mea de a ma informa pentru a face cea mai buna alegere, am aflat ca, mai nou, exista si Storcatoare presare la rece. Atunci a aparut o alta intrebare. Ce este acela un storcator presare la rece? Raspunsul a venit de la cei de la Hurom, cei care au si patentat pentru prima data tehnologia LSTS (Low Speed Type Screw), un sistem care ajuta la obtinerea unui suc cu gust natural, culoare originala, bogat in vitamine, enzime si nutrienti.

Trebuie sa recunosc ca mi-a placut ideea acestora de a strivi fructele si legumele inainte de ale presa la rece, pentru ca astfel se obtine cantitatea maxima de suc posibila.

Am stat, am cantarit si am ajuns la concluzia ca avantajele acestui sistem patentat Slow Squeezing System, adica un suc mult mai sanatos, neoxidat, cu mai multe vitamine si mai aspectuos, si, in plus, faptul ca, cu ajutorul acestuia, acum se poate extrage sucul si din verdeturi, sunt, fara doar si poate, bile albe in favoarea alegerii unui astfel de storcator Hurom.

Ramane de vazut acum daca si partenerul meu de viata va fi la fel de incantat ca si mine.

Acest articol a fost scris pentru etapa a 2-a a competitiei SuperBlog 2013!

Toyota Corolla, „Frumoasa cu un scop precis”

Ei, iata ca a sosit si mult asteptata luna octombrie, aducand cu ea, pe langa o vreme mult prea umeda pentru gustul nostru, al tuturor, si startul competitiei anuale despre care va vorbeam intr-o postare anterioara, ceea ce inseamna ca acest articol cu care va delectati acum a fost scris pentru prima proba a competitiei SuperBlog 2013.

Au trecut aproape 6 ani de cand am obtinut permisul auto si-mi amintesc si acum cu placere de infrigurarea cu care asteptam fiecare noua lectie si placerea cu care conduceam. Lectiile le-am luat undeva in vara anului 2006. Tocmai ce imi incasasem plata pe trei luni de munca si, deoarece nu vroiam sa se aleaga praful de o suma frumusica, pentru care muncisem din greu, am decis sa fac ceva bun pentru mine.

Am urmat orele practice, am fost la cursurile de legislatie, am inceput sa invat cu sarg, convinsa fiind ca, ulterior obtinerii persmisului, voi conduce zilnic, ca voi deveni, si acum voi folosi o sintagma cliseu, care nu suna deloc placut, regina soselelor, proaste, ce-i drept, din Romania. Nu s-a intamplat tocmai asa, si asta pentru ca un om nepotrivit, intr-un loc nepotrivit si intr-un moment mult, mult prea nepotrivit mi-a taiat aripile si mi-a declansat o teama patologica de masini.

Acum, la atatea ani dupa, in zile precum cele care au fost in acest inceput de octombrie, cand realizez ca port zilnic in buzunar un act pe care nu-l folosesc, imi doresc sa pot trece peste aceasta frica si sa pot conduce propria mea masina, o masina care acum stiu cum as vrea sa arate.

Va intrebati poate „Si cum ai vrea sa arate masina?”. Ei, bine, exact ca cea din imagine.

De ce aceasta si nu alta? Pentru ca, in sfarsit, noua Corolla este din punct de vedere estetic ceea ce eu caut. Nu-mi plac masinile colturoase sau prea mari. Imi plac, in schimb, cele cu linii curbate, care iti atrag privirea pe strada asemenea unei femei frumoase, cu faruri care se integreaza perfect cu restul caroseriei, completand-o.

De ce Toyota? Pentru ca fiabilitatea, dupa estetica, este al doilea aspect de care, acum, tin cont. Tocmai datorita fricii patologice despre care va vorbeam mai sus, vreau o masina fiabila, una in care sa ma simt in siguranta indiferent de vreme si de loc, pe care sa nu trebuiasca sa o inlocuiesc cand vor aparea si cei mici, si pentru ca, pana una alta, le place sau nu competitorilor sa recunoasca, Toyota ramane inca lider in topul celor mai fiabile autoturisme. Daca mai sunt printre voi, dragi cititori, inca persoane care dau din cap dezaprobandu-ma, poate cuvintele lui Jake Fisher de la Consumer Reports va vor convinge: "Faptul ca Toyota este in fruntea topului nu mai impresioneaza pe nimeni. E ceva aproape natural".

De ce conteaza fiabilitatea unei masini pe care am de gand sa o conduc zilnic (ati prins ideea, nu? vreau sa-mi inving frica si sa recuperez timpul pierdut)? Pentru simplu fapt ca atunci cand plec de-a casa nu o fac definitiv, ci cu gandul ca in scurta vreme ma voi intoarce la cei dragi, teafara si nevatamata, asa cum ai plecat.

Multi (barbati) se vor intreba poate „Ce stiu femeile despre fiabilitatea unei masini?” (mai ales o femeie care nu a prea condus la viata ei neinsotita de instructor). Aveti dreptate, nu prea multe, insa stiu ca masina pe care mi-o doresc, Corolla adica, are ABS (sistem de antiblocare a rotilor) & EBD (distributie electronica a fortei de franare), sistem de control al stabilitatii VSC si al tractiunii TRC, sistem de asistenta la pornirea in rampa si sistem de siguranta cu 9 airbaguri SRS.

Mai stiu ca la Toyota, toate autoturismele sunt evaluate complet, atat din punct de vedere al sigurantei, cat si al performantei, calitatea produsului finit fiind o caracteristica intrinseca.

Cum spuneam, acum stiu ce imi doresc, asa ca am sa ii scriu si Mosului, cu rugamintea sa faca loc in sacul sau incapator unei Toyota Corolla pe care promit sa o conduc zilnic.